Trec prin timp sau timpul trece prin mine fara sa-mi / sa-i pese.
Inca o zi in care am asteptat sa simt ceva, sa fac ceva care sa-mi umple sufletul.
Azi am fost cuminte, am fost blanda, am vorbit frumos cu toata lumea, am facut fata cu brio la nimicul cotidian. Aproape nimicul.
Ma simt rau. Cineva totusi ma iubeste, altcineva incearca sa ma cucereasca, altcineva asteapta sa vina totul de la sine, nu are curaj sa spuna ceva in afara de "cred ca ai sa-mi lipsesti". Dar nici unul din cei trei nu ma face sa visez. Nici unul nu-mi aduce roseata in obraji, la nici unul nu ma gandesc inainte sa adorm, cu nici unul nu-mi pot fauri in minte diverse situatii, macar discutii, cu nici unul nu ma vad certandu-ma, nu ma vad pe mine langa.
Uneori imi amintesc. Mi se pare ca s-a intamplat acum un veac. Nu mai reusesc sa simt totusi nici macar o bucatica din senzatie, nu-mi amintesc exact sentimentul, cum era cand iubeam, cum era cand era langa mine, cum il strangeam in brate pana nu mai avea aer, cum il faceam fericit sau il faceam sa sufere. Este o viata intre noi. Nu regret, nu as schimba mare lucru nici daca as putea, nu il vreau inapoi pe el, vreau daruirea aia de sine, vreau dorinta, pasiunea, puterea de a iubi, intensitatea! Astea le vreau!
Am putere si optimism pentru toti din jurul meu, doar pt mine nu. Zambesc mereu, spun cat se poate de sincer "nu ma iubi, e in zadar", ascult necazurile tuturor, gasesc sfaturi si intelegere si rabdare, dar mereu pentru altii.
Sunt franta. Oboseala de la atatea nesentimente (!), de atata gol in locul in care stateau de obicei toate trairile mele. Erau asa multe! "Camera" e asa mare. O ingrijesc totusi periodic. Cine stie? Poate trece cineva macar printr-o vizita.