Sunt 10 ani de cand umblu doar printre straini. Nu m-am gandit niciodata sa-mi analizez putin viata si prin prisma acestui fapt. Tata mi-a zis de curand (dupa ce vazuse filmul "Veronica" si fiind tot cuprins de emotie): "Ghiocelul meu, de la 14 ani numai printre straini umbli si ma gandeam, asa, ca nici nu ai avut o copilarie fericita!".
Oh, taticule drag, dar am avut o copilarie normala, de cele mai multe ori am fost un copil fericit, zambareata mereu, pusa pe sotii mai rau ca un baiat, cu o familie aproximativ normala, viata linistita in orasel mic. Au fost si momente mai putin frumoase, ca atunci cand trebuia sa fac pe-a arbitru intre tine si mama, dar si acestea au ajutat la formarea mea, sa incerc mereu sa fiu stapana pe situatie, sa ma implic, sa nu fiu niciodata pasiva.
Cum as fi fost daca as fi ramas la liceul din orasel? Cum as fi fost daca as fi avut o familie unita, fericita, perfecta? Nu as fi fost eu, cea de acum. Or asta nu-mi convine pentru ca imi place de mine asa. Am reusit sa-mi construiesc zidul imprejur si nimic nu ma poate zdruncina, cu exceptia voastra, familia.
Printre straini am umblat 10 ani, printre straini ma gasesc si acum! Dar...tata, ai dreptate! Nu e usor. Si am cam inceput sa obosesc. De atatea ori am luat-o de la capat, in alt loc si cu alti oameni, incat parca nu mai stiu cum sa ma intorc acasa! Si ce casa? Cine ma asteapta? Acum incotro sa o apuc, tata? Sunt obosita si va vreau pe toti! Va vreau impreuna! In ce hal ne-am destramat! In ce hal ne-am departat si fizic si sufleteste! Si nu sunt capabila sa ma leg de altcineva, nu ma pot vedea intemeind o familie. Ce am ajuns, tata? Vreau doar o ora acea liniste sufleteasca pe care o aveam cand eram mica si in naivitatea mea credeam ca suntem o familie fericita! O ora va vreau impreuna, toti patru!
Da, tata, sunt obosita. Mi-e sufletul prea sensibil cand e vorba despre voi si mi-e prea impietrit cand e despre restul lumii. Si nu-mi gasesc linistea niciunde! Vreau putina caldura! Voi nu sunteti langa mine sa mi-o dati si de la altii nu o pot primi sau poate ca nu mai stiu cum sa o primesc. Am uitat sa iubesc.
Sunt obosita de straini, dragii mei, dar oboseala asta e o stare atat de generala, de permanenta, incat nu-mi mai dau seama. Merg inainte asa.
Oh, tata, nu te mai uita la "Veronica"! Imi rascolesti prea rau sufletul si gandurile!

Sunt realista. Sau incerc sa fiu. E un termen relativ. Cred ca fiecare are realitatea sa, fiecare intelege altceva prin acest cuvant. La 2 noaptea, in fata unui pahar cu bere, un prieten bun a incercat sa ma faca sa vad alta realitate, poate cea mai comuna dintre toate, cea mai pragmatica, cea fara nici un vis, cea in care pui mereu raul in fata, cea in care "te astepti la orice de la oricine". Jumatate din mine i-a dat dreptate, poate chiar mai mult de jumatate, atunci pe moment.
E bine sa fii pregatit, sa nu pici in prapastie in fata unei situatii neprevazute, sa fii puternic, zicea el. Si totusi, nu pot fi puternica si in felul meu? Nu pot fi puternica si in acelasi timp plina de emotii si trairi? Nu pot fi puternica daca sunt plina de speranta? Daca persist cu indarjire sa cred in bine, in iubire, in frumos?
Cred ca sunt mai puternica. Sunt si realista, tot in felul meu. Nu pot abandona ideea ca iubirea exista. Ok, sa nu fim copii. Nu exista varianta cu "and they live happily ever after", dar cred cu tarie ca o iubire poate fi adevarata si maxima macar 2, 3 ani si cred cu tarie ca doi oameni inteligenti pot continua dupa acesti 2, 3 ani cu restul vietii daca isi transforma relatia, daca vor fi prieteni, daca, daca, daca etc. Nu pot renunta la ideea asta. Nu-mi permit sa renunt. In clipa in care as face-o, m-as pierde, m-as transforma intr-o superficiala, "cu atitudine superioara si zeflemitoare" (dupa cum m-a descris un prieten deja).
Sunt pregatita sa fac fata iubirii daca imi iese in cale, sa o prind de mana si sa ne plimbam brat la brat pentru o perioada, stiu ca pot, stiu ca undeva inca mai am ceva de oferit, ceva mai mult chiar. Sunt pregatita si sa traiesc fara ea. Ok, recunosc, poate nu chiar pregatita, dar iau in calcul si varianta asta.
Nu inteleg de ce majoritatea ma sfatuiesc sa fiu realista. Sunt, oameni!!! Am incredere in fortele proprii, stiu ca poate fi rau, dar stiu si ca poate fi bine. Atunci cand nu e nimic, cand nu e nici una dintre variante (cazul meu), prefer sa visez binele. Si visez frumos!
In lipsa iubirii, visez. Ce e rau?! Daca nu se adeveresc? E ok, voi face fata si la asta, dar pana atunci, lasati-ma in realitatea mea, lasati-ma sa cred in bine, lasati-ma sa am grija de mine sa nu ma pierd!
Sunt puternica, dar sunt cu tot cu vise, dorinte - exagerate poate pt voi. In realitatea mea, sunt realista, in a voastra sunt o visatoare, dar in ambele si in a oricarui realitate, sunt si voi ramane puternica! Le pot face pe amandoua.

Trec prin timp sau timpul trece prin mine fara sa-mi / sa-i pese.
Inca o zi in care am asteptat sa simt ceva, sa fac ceva care sa-mi umple sufletul.
Azi am fost cuminte, am fost blanda, am vorbit frumos cu toata lumea, am facut fata cu brio la nimicul cotidian. Aproape nimicul.
Ma simt rau. Cineva totusi ma iubeste, altcineva incearca sa ma cucereasca, altcineva asteapta sa vina totul de la sine, nu are curaj sa spuna ceva in afara de "cred ca ai sa-mi lipsesti". Dar nici unul din cei trei nu ma face sa visez. Nici unul nu-mi aduce roseata in obraji, la nici unul nu ma gandesc inainte sa adorm, cu nici unul nu-mi pot fauri in minte diverse situatii, macar discutii, cu nici unul nu ma vad certandu-ma, nu ma vad pe mine langa.
Uneori imi amintesc. Mi se pare ca s-a intamplat acum un veac. Nu mai reusesc sa simt totusi nici macar o bucatica din senzatie, nu-mi amintesc exact sentimentul, cum era cand iubeam, cum era cand era langa mine, cum il strangeam in brate pana nu mai avea aer, cum il faceam fericit sau il faceam sa sufere. Este o viata intre noi. Nu regret, nu as schimba mare lucru nici daca as putea, nu il vreau inapoi pe el, vreau daruirea aia de sine, vreau dorinta, pasiunea, puterea de a iubi, intensitatea! Astea le vreau!
Am putere si optimism pentru toti din jurul meu, doar pt mine nu. Zambesc mereu, spun cat se poate de sincer "nu ma iubi, e in zadar", ascult necazurile tuturor, gasesc sfaturi si intelegere si rabdare, dar mereu pentru altii.
Sunt franta. Oboseala de la atatea nesentimente (!), de atata gol in locul in care stateau de obicei toate trairile mele. Erau asa multe! "Camera" e asa mare. O ingrijesc totusi periodic. Cine stie? Poate trece cineva macar printr-o vizita.